Cercul Fotopoetilor Disparuti

street pornography

2011-12-23T19:12:00.000+02:00

ma bucur - sunt mai fericit.

toata lumea isi ia camera. pana aici e ok, fiecare are dreptul sa isi arunce banii pe ce doreste, trebuie doar sa mearga si economia. problema e ca unii mai ies si cu ea din bloc. si astfel, cu prima declansare apare si prima declansare streetphotography.

cersetorul umilit de viata din aburul canalului: click. sanii fetei de la chioscul de ziare: click. grasul plin de maioneza care isi indeasa in obrajii grosi aripioare de pui de la fastfood: click. muncitorii prafuiti plini de var care trec prin fata unui automobil de firma in drum spre felia de parizer pentru pranz: click. doi caini care isi fac nevoile langa o faimoasa firma de bijuterii: click. oameni trecand pe strada, grabiti si vorbind la telefon: click. open. sepia. contrast. alb negru. contrast si mai mare. sharpness. detail. ion ion fotografy logo cat mai mare. save for web. postat pe site socializare. likeuri de la cunoscuti sau oameni cu incultura fotografica. arta. pasiune. workshopuri. conferinte. sponsorizari. excursii.

problema: apare un "altul" care incepe ciclul, dand la o parte pe cel antementionat. acesta din urma incepe operatiunea hating asupra primului. in final ambii mor, nimic nu ramane in urma lor. nici macar o amintire a unui om surprins in acea poza furata pe strada. nimic.

wikipedia zice ca:
Street photography is a type of documentary photography that features subjects in candid situations within public places such as streets, parks, beaches, malls, political conventions and other settings. Street photography uses the techniques of straight photography in that it shows a pure vision of something, like holding up a mirror to society (photography that attempts to depict a scene as realistically and objectively as permitted by the medium, renouncing the use of manipulation). Street photography often tends to be ironic and can be distanced from its subject matter, and often concentrates on a single human moment, caught at a decisive or poignant moment. On the other hand, much street photography takes the opposite approach and provides a very literal and extremely personal rendering of the subject matter, giving the audience a more visceral experience of walks of life they might only be passingly familiar with.

cateva constatari extrase din cadrele mele spun ca poza de strada este cu atat mai proasta cu cat este prelucrata mai mult, colorata, facuta sepia, saturata selectiv si infatiseaza lucruri banale, ordinare regasite la tot coltul; distanta focala trece de 50mm iar ochiul de peste si babyul predomina; din iesirea foto se aleg inca 199poze stralucite in care manierismul este dus la limita paroxismului; se incearca imitarea fara minte a unor clisee si refacerea lor iar egoul si faima fotografului sunt mai mari. lista nu se opreste aici, eu insa da.

o sa va intrebati ce sens are aceasta intrare de jurnal. probabil nici una, e doar o rabufnire incompleta si frivola impotriva faptului ca toti avem de pierdut admirand si preaslavind instantanee nedemne. o sa intrebati atunci cum le diferentiem, iar aici raspunsul este usor de dat dar greu de pus in practica: ne uitam la zeci de poze ale clasicilor, citim cateva carti de compozitie, rasfoim zeci de albume de pictura, ascultam muzica clasica buna, facem cateva zeci de filme si cateva mii de cadre digitale, avem discutii cu oameni mai inteligenti decat noi si apoi luam o pauza pe o banca din parc si ne uitam la cer. daca va vine sa credeti, ultima parte este cea mai grea.

totusi de ce ma bucur eu? pentru ca imi dau seama ca individul care realizeaza deosebirea intre street pornography si o fotografie buna este putin mai fericit.

Peisaje mincinoase

2011-12-19T03:56:00.005+02:00

Nu a trecut foarte mult de atunci, poate doar cinci ani. Sunt cu prieteni prin munţii Apuseni pe drumul spre peştera Scărişoara. Este o regiune minunată pentru cine a mai fost pe acel drum, iar pentru cine nu…la fel.

În pasul nostru de urcuş hotărât dar lipsit de grabă, lăsăm pe la jumătatea căii un prieten ce se îndrăgosteşte subit de o căpiţă. Noi continuăm traseul lăsându-l absorbit de puterea de fotomodel a grămezii de fân uscat. Oricum ar fi fost inutil să încercăm să-l dezlipim de fermecătoarea căpiţă. Ajungem la peşteră. Intrăm. Îngheţăm. Ieşim. Am văzut gheţar la groapă. Bun. Acum ne întoarcem pentru că deja au trecut cîteva ore cu tot cu drum şi vizită. Ajungem înapoi în dreptul locului unde căpiţa ne-a sedus prietenul. Este cuminte tot acolo lângă ea. Ajunseseră la declaraţii şi jurăminte de logodnă pare-se din privirea lui pierdută. Am hotărât că este necesară terapia de şoc, prin urmare îl smulgem spulberându-i norişorii de beatitudine pastorală ce-l cuprinseseră şi continuăm coborârea. Până la un cot de drum.

Acolo în acel cot de drum, se deschide o vale magnifică acoperită de verde. Seara deja pândeşte soarele care se uită niţel temător la dealul de sub el. Încă mai poate sta liniştit una sau două ore fără să-şi prindă picioarele în marginea văii. Eu îmi las liberă privirea peste valea presărată de gardurile de lemn. Acele gărduleţe lungi de munte care desenează linii pe moliciunea înverzită a pajiştilor. Din acea mare deschidere se aud talăngi. Ştiţi cum sunt talăngile care se aud? Sunt aşa…ca mirosul de lemne tăiate pentru sobă. Miros călduţ şi umed. Se aud talăngile ca mămăliga cu lapte şi ca pâinea scoasă de pe vatră pe care o dai apoi cu ulei pe coaja groasă, fierbinte şi aspră. Şi se mai auzeau talăngile acelea ca un zâmbet de bunici. Iar de muzica talăngilor erau atârnate vaci. Vaci răzleţite ici şi colo care păşteau molatec şi nesfârşit. Şi parcă vacile se afundau în iarba multă peste care mi-am lăsat privirea să meargă de-a dura până s-a adunat într-o margine de pădure. Acolo, în buza pădurii se iţeau trei corturi micşorate de depărtare. Erau minuscule dar aşezate grijuliu într-un triunghi din mijlocul căruia fumul se căţăra pe copacii lizierei de unde apoi se arăta leneş şi albastru şi târâtor peste vârfurile brazilor şi aşa obez îşi pierdea corpul răvăşit undeva peste marginea văii şi a pădurii ce o mai puteam eu vedea de unde eram. Din nou soarele îşi topea galben şi portocaliu peste vârfurile copacilor irizându-i. Şi îşi lăsa scursă lumina şi pe capetele ierbii de lângă mine aurind-o. Şi parcă toată pădurea era la fel, tot o iarbă mai închisă la culoare.

Iar dacă toate astea nu îmi erau suficiente, din josul vaii, din minusculul triunghi al corturilor urca năvalnic umplând totul, La Traviata. Şi venea căţărându-se, împreunându-se cu talăngile şi înecând vârfuri de izmă, pătlagină şi pipirig şi se arunca prin toate ierburile şi buruienile de lângă mine ce o filtrau înainte să-mi sufle simţurile copleşite.

Şi iată că îmi spun de atunci, cine sunt eu, dar chiar cine sunt eu să am indecenţa şi aroganţa şi infatuarea obraznică să înghesui toate astea într-un cadru rectangular cu doar două dimensiuni? Să storcoşesc tot acest belşug, să-l presez şi să-l sec numai ca să rămână aplatizat pe o peliculă sau prăfuind un card de memorie cu zero şi unu.

Dar am fost prost de multe ori în viaţa asta şi încă voi mai fi, aşa că am dus aparatul la ochi cu mintea-mi salivând grobian la gândul peisajului ce-l voi avea. Şi mare noroc mi-a fost aruncat în clipele acelea când am privit cu un ochi prin obiectivul acoperit de capacul nescos şi cu celălalt ochi la tot ce era in faţa acelui capac. Şi atunci am pus încet şi liniştit aparatul în geantă şi am rămas minute în şir amuţit de savoare de talăngi cu gust de mămăligă şi cântec de Traviate afumate, toate dospite în aramă de soare adormit de seara verii. Iar dacă poza locului nu o am căci nu am făcut-o, am rămas cu mult mai mult decât o banală poză. Am rămas cu tot.

Şi de aceea gândesc de atunci că toţi fotografii de peisaje iubesc lucrurile amputate şi handicapate. Ei iubesc copiile abject de incomplete după natură. Ei doresc să arate lumii doar zecimi de frumuseţe, fragmente triste şi rătăcite din ceea ce au simţit ei în locurile respective. Sau…iar atunci e şi mai rău…au simţit doar ceea ce pot arăta.

Fuoto SRL.

2011-12-04T01:22:00.004+02:00

Pentru că orice nişă de piaţă prezintă indiscutabil potenţial financiar, iată un sănătos plan de afacere privind fotografia compusă.

Cu siguranţă, tu cel ce curios citeşti aceste rânduri îţi spui deja că piaţa e plină de fotografi de toate felurile însă o să te surprind, mi-am propus să te umplu de bani! Îţi spun pentru început doar că în afacerea asta nu trebuie să faci nici o fotografie. Te miri deja şi nu ştii ce să crezi? Taci şi ascultă.

Tu eşti cel care oferă contextul necesar pentru ca alţii să facă fotografiile. Lucrurile trebuie să înceapă destul de simplu cu închirierea unei case nu prea mari cu pereţii neapărat scorojiţi. Cheia afacerii este ca această construcţie să fie într-o zonă intens populată aşa încât amatorii de imagine să nu aibă nevoie de deplasări prin Bărăgan sau cine mai ştie pe unde. Totul la botul calului în mijloc de Bucureşti dacă se poate. Dacă pereţii nu sunt scorojiţi este musai nevoie de o intervenţie în acest sens. Tehnici murale sunt destule, iar despre echipamente şi materiale orice Limbrico-Store, H-Von-Praf sau Frek-Tiker te umple de oferte de-a dreptul greu de refuzat. Cum ai putea să nu cumperi malaxor de ciment dacă vine cu bonus o bidinea de care tu chiar ai nevoie? Oricum, nu intru în detalii tehnice deoarece se ştie că orice antrepriză de succes are nevoie de o suită de sacrificii la pornire, drept urmare o afacere care să aducă în scenă fotografia fotopoetică compusă se ridică cu greu, încet dar nesigur.

Salopetă, coif, trafalet şi dăi şi dăi, faci peretele să pară bătut de timp, soartă şi intemperii. Îl numeşti în viitoarea ofertă, fundal. Astfel, fundal vibrat egal 10 lei. Dai cu trafaletul fără interes şi îţi iese fundal uni (se citeşte iuniii) fără personalitate, treaba ta, dar nu ceri mai mult de 2 lei.

Pentru doritorii de “wall-paper”-uri lucrurile se cam opresc aici dar aceştia nu sunt clienţii pe care să-ţi bazezi creşterea afacerii, cu toate că sunt puzderie. Cum prea bine ştii, clientul adevărat nu vine să pozeze doar fundal căci ca şi fotopoet instrumentat cunoaşte prea bine noţiunea de activare a fundalului. Iată că treaba începe să se complexifice în afacerea asta prin apariţia primului angajat. Baba. Ca să realizezi o babă la perete a la carte, ai deja perete dar îţi mai trebuie babă. Nu te grăbi să crezi că ştii imediat cine trebuie angajat. O să fii mirat, însă alegerea cea mai bună nu este angajatul pensionar, dornic să mai socializeze. Ei bine, trebuie angajată o persoană tânără, dinamică, ambiţioasă, cu nestăvilită dorinţă de afirmare. Am să-ţi explic uite-acuşi de ce.

Presupun din nou că tu cel ce citeşti şi vrei să te afirmi în lumea afacerilor eşti mai scurt de mână, hai să zicem mai pe şleau zgârcit şi nu vrei să dai un salariu întreg unei persoane în plină forţă şi preferi să păcăleşti o bătrânică jalnică cu două bomboane cu mentă pe ora de lucru. Fondante desigur. În acest scenariu după părerea mea catastrofal, intră clientul şi comandă să presupunem accesul la două imagini. Prima cu portret de babă la perete unde eventual pui şi un scaunel pliant pe care să stea băbuţa şi să tricoteze o şosetuţă. Aici te-ai scos onorabil, majoritatea bătrânelelor stau cuminţi pe scăunel, aşadar clientul se postează în poziţie, duce aparatul la ochi, face două poze să fie sigur că băbuţa nu a clipit de emoţie şi este satisfăcut. Fundal vibrat, 10 lei, babă la perete, 7.5 lei, scăunel ca şi recuzită, un leu cincizeci, total 19 lei. Nu este rău, însă îţi amintesc, clientul vrea două imagini din care prima a ieşit minunat dar a doua…ei bine în a doua îşi doreşte cu ardoare o siluetă ştearsă. Păi să te văd aici viitorule antreprenor după ce te-ai calicit la angajări. Să te văd aici cum pui tu băbuţa să alerge pe lângă zid. Să te văd cum îi spui tu săracei femei în vârstă, sa fugă cel puţin pentru o expunere de 1/60. Nu mă contrazice acuma că ştii tu că e necesar doar 1/20 sau 1/25 căci mai ştii ca şi mine cum clientul face ce vrea el şi n-are chef să pună timpul lung pentru că poate a băut şi îi tremură mâna. Sau poate îi tremură că n-a băut. Nu ne priveşte, el vrea la 1/60 şi să se descurce baba să facă ţuşti! Te întreb eu acuma, ce te faci? Dai Redbull la babă? Îi faci în venă? E periculos dragă, e periculos, rămâi fără babă. Nu mai bine de la bun început investeşti într-o persoană atletică, plină de energie care şi fără să se chinuie apare ştearsă la 1/200? O plăteşti ceva mai mult dar face, pentru că te uiţi cu un aer superior la client şi doar îl întrebi cu o voce joasă: Pentru ce viteză de expunere doriţi să se mişte subiectul şi să vă apară şters? Şi înainte să-mi răspundeţi - continui tu pe acelaşi ton grav - cam cât de amplă doriţi să fie ştergerea? Pentru un preţ bun, eu vă recomand un 1/50, astăzi chiar avem promoţie la viteza asta de expunere. Numai 27 lei.

Păi îţi închipui satisfacţia ce o vei avea când chipul clientului se va umple de admiraţie şi mulţumire. Ce gheşeft la numai 27 de lei babă viteză la perete.

Uite aşa începi apoi să creşti afacerea, să complexifici oferta, să propui noi şi noi variante de imagini. Mai păcăleşti din când în când cu seminţe nişte copii şi îi pui să se joace prin casă pe la ferestrele fără geamuri, pe la scările nefinisate, crede-mă, doritori de astfel de imagini o să ai din plin. Neapărat să nu care cumva să uiţi să adopţi nişte câini şi nişte pisici. Aur curat! Dai lovitura cu astea! Nu trebuie decât să le dai drumul în scenă că de restul se ocupă ele.

Acuma dacă mă întrebi pe mine despre pozele cu babe la perete, siluete şterse, copii zbenguiţi din care eventual unul se iţeşte într-un prim-plan defocalizat, capete care intră în cadru, pisici tăiate, câini criptaţi şi de nerecunoscut, cai tăvăliţi, portrete apoase cu fundaluri picturale şi tavane agresive, o să-ţi spun părerea mea. Gunoi. Nici măcar reciclabil. Dar mare noroc ai tu acuma că nu eu reprezint clientela. Afacerea-ţi este în siguranţă.

principiile gestalt si fotografia

2011-12-01T19:53:00.001+02:00

- principiul aparitiei: un element din imagine care nu contine suficient de multa informatie pentru a-l explica dar iese totusi in evidenta. ulterior cand toate elementele sunt observate imaginea de ansamblu este perceputa ca un intreg.

- principiul materializarii: un element nu este bine definit vizual insa mental el este concretizat

- principiul multistabilitatii: un element este suficient de ambiguu vizual incat poate fi privit in mai multe modalitati diferite dar toate corecte

- principiul invariantei: un element este suficient de bine definit incat poate fi recunoscut indiferent de scala, orientare, aspect etc

legile gestalt si fotografia

2011-11-30T22:50:00.001+02:00

- legea proximitatii: elementele sunt grupate in functie de cat de aproape sunt unul de celalalt

- legea similaritatii: elementele similare dpdv forma/continut tind sa fie grupate

- legea inchiderii: elementele aproximativ aranjate impreuna tind sa creeze o forma completa

- legea simplitatii: se cauta explicatii vizuale simple: linii si forme simple in simetrie si echilibru

- legea directiei comune: elementele grupate se comporta ca un intreg

- legea continuitatii: elementele tind sa se continue dincolo de punctul de terminare

- legea separarii: elementele devin perceptibile cand ies din context

contraste in compozitie

2011-11-25T23:39:00.001+02:00

punct/linie

plat/volum

mare/mic

inalt/jos

lung/scurt

lat/ingust

gros/subtire

luminos/intunecat

alb/negru

mult/putin

drept/curb

ascutit/tocit

orizontal/vertical

diagonal/circular

arie/linie

arie/corp

linie/corp

neted/abraziv

dur/moale

nemiscat/miscat

usor/greu

transparent/opac

continuu/intermitent

liquid/solid

dulce/acru

puternic/slab

tare/incet

(Johannes Itten – scoala Bauhaus)

viseaza porcii la fluturi mov?

2011-08-15T20:11:00.001+03:00

scriam zilele trecute un post in care am adus atingere unui subiect sensibil, al automultumirii si autosuficientei in fotografie. foloseam o metafora: porcul care doarme fericit si linistit in propria mizerie.

dimineata, cand suna alarma cocosului, porcul se trezeste tot in cocina mica in care a fost si ieri, cu oblon ruginit si usa ferecata cu un zavor mare. spatiul acesta cu miros de mizerie ii este indeajuns sa se simta bine si sigur. alte spatii sunt neinteresante si nu fac parte din stilul lui. nu i-ar fi caracteristice oricum, de ce sa le exploreze atunci?

porcul mananca de obicei ce i se da, fara sa faca mofturi. este omnivor, poate manca si plante si animale. asta inseamna ca poate manca chiar si alti porci daca ar vrea. nu conteaza calitatea, nu sta sa analizeze ce mananca. este doar fericit ca si astazi a avut ceva cu care sa se ghiftuiasca. cu gura murdara, sta calm si guita satisfacut dupa terminarea mesei.

si se uita agale la scroafe. cum stau ele in tarana ogradei, goale si imabaiate in lumina arzatoare a pranzului. razele soarelui mangaie volumetric pielea rugoasa iar ele stau intinse cu picioarele in sus la soare, scaldate si de privirile pofticioase ale porcului. mai departe niste animale de casa asigura decorul sonor al acestei mici scene de emmanuelle.

cu copitele lui, trage semne si linii prin praf. le sterge asezandu-se cu fundul pe ele si incepe din nou. alte linii si alte semne si alte linii. i se pare amuzant si le vede aproape ca o poezie. ii susuie pe ceilalti vecinii de ograda cand indraznesc sa lase si ei urme. ii considera profani si neinitiati si ii mai tolereaza doar cand acestia ii admira poeziile.

porcul are belciug in nas ca sa nu scurme adanc in pamant sau sa distruga cocina in care se afla domiciliat. se intampla uneori ca belciugul sa se rupa iar atunci, pentru ceva timp, porcul face numai nefacute. are impresia ca este liber si in loc sa fie fericit, el actioneaza conform firii proprii si se da in spectacol. este pus la punct de catre stapan si un alt belciug este introdus in locul celui vechi.

uneori porcul se gandeste. rare sunt momentele, insa atunci ganduri negre apar in ochii mari si limpezi: se gandeste la scopul lui pe acest pamanat. uimitor, gandul dispare repede, asasinat de raspunsul clar si evident: traieste aici pentru a manca, a bea, a se imperechea si a rama prin namol. putin speriat, pe porc il trec putin transpiratiile gandindu-se ca s-a putut gandi la asa o nerozie! se consoleaza insa ca a avut un moment de ratacire. dar acum totul este foarte clar.

iar seara porcul adoarme, in mirosul de fan si namol cald. se intinde pe o parte, are lumina stelelor prin oblon. iar atunci viseaza...

viseaza cercurile pe care le-a facut cu ratul in glod, viseaza formele scroafelor din ograda, viseaza buburuza de pe varful ratului propriu, se viseaza rege zburand peste regatul lui de paie. viseaza si e frumos. si nu ii mai trebuie nimic si e cel mai bun si mai aratos si mai dotat si adoarme.....

daca insa ziua urmatoare porcul iese din cocina lui, se opreste si se aseaza si incepe sa viseze la fluturi mov?

(foto: Bogdan Dumitru)

GJGSNP*

2011-08-09T20:56:00.001+03:00

cand incepusem sa scriu la acest mic jurnal ma gandeam ca sigur nu am destula experienta sa scriu lucruri interesante. m-am gandit ca daca voi scrie lucruri de bun simt prin care am trecut, sigur nu voi reusi sa ma fac de ras prea tare. acum ma gandeam sa scriu cateva cuvinte cu referire la datul cu parerea despre poze.

ma uitam zielele trecuta ca ramasesem fara spatiu pe disc. m-am gandit brusc: ori colectia mea de vintage porn vietnamez s-a marit ori numarul de poze a crescut. cu toate astea postez din ce in ce mai rar. oare ma autocenzurez din ce in ce mai bine si mai productiv lasand sa treaca doar ce simt eu ca merita? sau fac poze din ce in ce mai proaste?

subiectiv si aberant vorbind, toate pozele mele sunt exceptionale. pentru simplul fapt ca sunt ale mele. daca eu stiu ca sunt exceptionale, ma mai intereseaza parerea celorlalti? si daca da, cum o cer? si daca o cer, ma ajuta la ceva cand deja stiu ca sunt exceptionale? ce dilema....

atat timp cat poza este publica, ea devine o sugativa de comentarii si emotii si injurii si epitete care mai de care mai variate. trebuie clarificat de la bun inceput ca vorbim de pozele de portofoliu si nicidecum de poze de familie sau concediu.

pe situri de socializare regula de baza este ca trebuie sa ai cat mai multi "prieteni" pentru a avea cat mai multe "like-uri". rata de conversie ar fi undeva la 0.762 like/friend. cunoscatorii mai adauga, pentru impresionarea audientei: niste pornake (+barbati) abstract (+artisti) pe film (+generatia de aur) rotund (+hipsteri) si expirat (+noncoformisti) iar in descrierea pozei scriu: “toate femeile sunt frumoase” (..+femeile). feedbackul aici se contorizeaza in lickuri. nu traduc pentru ca ar trebui sa avem acordul de 18+ la intrare pe blog.

pe situri dedicate, feedbackul, rau sau bun, este prezent. exista norocul sa nimeresti peste oameni care chiar stiu ce vorbesc, insa sunt putini si greu abordabili iar uneori cand ofera sfaturi bune sunt luati peste picior. de multe ori parerea exprimata este una valoroasa, insa ponderea acestor oameni scade odata cu numarul posesorilor de dslr.

pe forumuri e show pentru ca oricum ai spune ceva, nu este bine: ori te dai mare ca ai avut o expo de grup ori iti este judecat portofoliu ori se vine cu regula bucatarului bun si a prajiturii ori cu regula celor zeci de mii de poze, toate luate mot-a-mot pentru ca de obicei neuronul emitatorului e orbit de prea multa blitzuire in-camera. Daca ai avut decenta sa te legi de linia stramba a orizontului la o poza landscape ti se purica tot portofoliu pentru gasirea unei greseli similare daca nu chiar mai grave. daca nu ti se gasesc poze de tipul celei criticate, brusc valoarea comentariului tau tinde spre zero. Nivelul creste putin pentru ca se arata poze de vacanta hiperprelucrate si ultrawide cu locatii cat mai exotice, femei aruncate in long exposure-uri pe stanci si frunze, fotografii de studio cu manechinuite anorexice sau macrouri de peste.

restul siturilor sunt pline de liceene glam cazute in galeata cu rosu-tartar ori ofera capacitati de upload bulk. vin, ca toate lucrurile rele, la oferta cu clubulete, badge-uri, award-uri. "Felicitari, poza voastra cu oamenii din Somalia care nu au apa sa bea a fost aleasa pentru Premiul Pudelul Argintiu!". feedbackul se masoara in cantitatea de glitter folosita la manufacturarea gif-ului animat prezentat ca premiu. sa ne bucuram ca prostii.

nu va intrebati cum de stiu, raspunsul este unul evident. da, am facut parte din toate. nu, nu imi este rusine si nici nu imi pare rau. totul este sa stii cand sa introduci in monologul tau existential cuvintele "Elvis has left the building" si sa mergi mai departe. nu este nimic mai daunator decat sa te automultumesti. comparatia cea mai indicata este cea cu porcul care doarme fericit si linistit in propria mizerie.

atunci cum faci cu feedbackul asta? de la cine il ceri? moma si magnum nu prea raspund la mailuri, hcb si doisneau nu mai sunt, bumbut si pandele sunt si ei destul de ocupati, ufo lucreaza la tutoriale si proiecte iar bojan la carti. iti mai raman prietenii tai, iar aici show-ul este cel mai cel.

prietenii nefotografi o sa iti spuna verde in fata ce cred, ajutati de cuvintele lor profane. prietenii care te admira nu o sa spuna nimic si o sa te admire in tacere. prietenii pretentiosi o sa iti comenteze cu foarte mult fast si aplomb. prietenii tehnici o sa comenteze atat de tehnic incat o sa le ceri subtitrarea. prietenii cu care iesi la pozat nu o sa iti spuna nimic de teama sa nu te superi.

cine mai ramane? tu insuti - si feedbackul autogenerat este de obicei unul foarte pervers. astfel poza ta este
- cea mai buna poza din toate timpurile cand formatezi cardul de memorie si curati lentila
- exceptionala cand o vizualizezi
- foarte buna cand declansezi
- buna cand te uiti in “review time: 2sec”
- bunicica cand o descarci seara in calculator
- proasta cand o descarci seara in calculator dupa 14zile de developare si scanare la maican
- total gresita si prost incadrata cand o editezi
- execrabila cand ultimul click este cel de submit/upload.

iar daca animalul de casa nu face decat sa latre sau miaune la poza, concursurile internationale iti dau cu flit, manelarii nu intelege, prietenii iti trimit tone de poze sa iti dai cu parerea, femeia nu te iubeste si nu te apreciaza artistic si centimetric... ce iti mai ramane de facut?

sa iti spui un GJGSNP si sa treci mai departe!

*GJGSNP = good job great shot nice pic

in care se va vorbi mai mult despre cum si mai putin despre ce

2011-07-21T09:00:00.011+03:00

a fost odata ca niciodata....
nu e bine.

odata, de demult, pe vremea cand imparatii ....
nu-mi place.

Sa incepi un text poate fi un chin, orice formula pare desueta, orice vorba a mai fost de o mie de ori spusa. Si inca aici e mai bine, sa vedeti la muzica, nu sunt decat 12 note in sistemul temperat si zeci de compozitori au inceput lucrari geniale cu fiecare dintre ele. Sau si mai si, cu aceeasi bucatica de muzica.

Treaba se complica atunci cand fiecare epoca vine cu stilul ei. In noianul de formule de deschidere de fraza, de cadente de incheiere, de pasaje X care inseamna Y in orice situatie, unde mai exista originalitatea?
Nu mai vorbesc de muzica de divertisment, unde poate linia melodica difera un pic de de la "autor"la "autor", dar suportul pe care e brodata e invariabil acelasi, tonica, subdominanta, dominanta, tonica, apoi totul cu 2 note mai sus si-ai spus ca moduleaza. (se vede foarte usor asta in ochii chitaristilor de ocazie, niste luminite nemaipomenite cand au trecut din Do in MI. Am purtat si eu odata doua codite)

Daca in muzica, unde totul e asa de abstract lucrurile stau destul de rau, cum o fi atunci sa faci o fotografie care a mai fost facuta de zece mii de ori? unde incepe valoarea, si oare valoarea rezida in originalitate?

La inceput sunt regulile, alea de le stie tot internetu, pui subiectu la 2 treimi si ai rezolvat, pandesti un contrejour si te-ai scos, etc. Dupa care regulile se complica, se contrazic una pe alta in scopuri nobile. Si asa mai departe.
Exista aici doua pericole mari, aceleasi ca la compozitia muzicala: sa devii tocilar sau sa nu mai pui aparatu la ochi niciodata. Cine n-a trecut prin etapele astea doua sa ridice mana sus si primeste un strudel de la mine. Sau un Wiener Schnitzel, dupa preferinte.

Urmatoarea etapa cere o doza consistenta de curaj. Si anume, curajul de sta nud in fata unei oglinzi virtuale si de a spune asta sunt. Cu diformitatile si frumusetile de rigoare. Apoi urmeaza greul: sa actionezi conform imaginii din oglinda. (Oglinda pe care o speli bine in prealabil. Sau in lighean ). La inceput poate sa-ti iasa tare prost, dar important e sa nu te descurajezi si sa dai delete fara sa-ti pice nasul. Indiferent daca e vorba de vorbe, note sau imagini. Important e sa stii ca nu te abati de la cale. Ca-ti surprinzi si ultimul neg de pe nas in ceea ce incerci sa "creezi."
Ca privind imaginea finala , eikon, te gasesti pe tine si poti sa spui : aici sunt, asa sunt.

Pe drum, piedicile sunt multe. Fie ca produsul finit nu e inca definit, fie ca auditoriul vrea sa se vada pe sine si nu pe tine, pericole sa-ti pierzi identitatea si te inscrii in portretul robot sunt multe. Important e sa nu te descurajezi si sa mergi inainte, cu maxima sinceritate. Si sa crezi in ceea ce faci. Si sa nu de feresti de doppelgänger.

Fetele zbiara, baietii le ineaca, eu fac pluta

2011-07-19T13:52:00.003+03:00

Gras, chel si cu barba, o figura de 35 la doar 24 ani. Poate prea criptic, eu sunt. Sapte copii se balacesc langa mine. Se urca pe pontonul improvizat, se imbrancesc si sar in apa pe rand. Se pun toti pe inotat voiniceste si ajung la o barca de pe care se arunca unul pe altul in apa. Mor de invidie, vreu si eu. Fetele zbiara, baietii le ineaca, eu fac pluta. Dezmatul se muta pe cateva stanci de munte unde apa e si mai adanca si mai curata si mai departe de mine.

Calculez marinareste din ochi distanta dintre mine si ei: nu reusesc. Ma gandesc totusi ca fizicul si stilul meu de inot imi ofera suficient timp sa ma gandesc la o abordare. N-a fost.

Fara prea mult suflu ramas in mine, calc apa uitandu-ma la cei sapte care la randul lor se uita mirati la mine de pe stanci de undeva de la 3 metrii deasupra mea. Nu mai sare niciunul in apa, asteapta ceva din partea mea. Incep sa ma simt prost gandindu-ma ca le-am stricat cheful.

De trei sau patru ani intru in vorba cu oameni straini de toate varstele, intru in casele lor, ii fac sa stea ghemuiti si in pozitii nefiresti langa un geam sau o usa. N-am dat gres niciodata. Ce sa le zic eu copiilor astia si mai ales in ce limba? Abia daca le stiu alfabetul, iar ei nu par suficient de ocidentalizati incat sa fi mers la gradinite cu predare in limba engleza.

Pauza nu ajuta, scot camera din apa si zic: "I take picture of you in water" - din experientele anterioare observasem ca infloriturile ca would like to produc mai multa confuzie in loc sa arate bunele mele intentii.

Paisprezece schimburi de priviri, sapte zambete largi urmate de un ena, dyo, tria scurt si numa ce-i vad pe toti cum zboara peste mine. Doua ore am calcat apa, m-am scufudat si am ras alaturi de niste pusti a caror limba nu o stiam si nici ei pe-a mea. S-ar putea sa fi facut si ceva poze.

Cea mai frumoasa zi (II)

2011-07-12T23:59:00.008+03:00

Cea mai frumoasa zi poate fi cea in care ti se naste primul copil si tu esti acolo, in salonul pentru boraci cu doamna cea grasa si zambitoare care te intreaba care din cele zece ghemotoace umede si ciufulite e al tau. Si tu recunosti din prima ghemul blond si rozaliu care are doar 10 minute, ea se mira, tu te bucuri ca ai nimerit-o si ii strecori cu mana tremuranda de emotie o hartie de 10 lei in buzunar.

Poate fi ziua in care pentru prima ta iubita esti primul ei iubit.

Sau cea in care fetita ta blonda de nici doi ani vine la tine, te strange in brate si te pupa drept in bot pentru ca asa a vazut ea la tata si la mama.

Poate fi si ziua in care esti doar tu cu tine.

Poate fi ziua in care la 16 ani te urci singur in avionul de America si de la 10.000 de metri te simti cuceritorul lumii.

Poate fi ziua in care descoperi in casa bunicului care nu mai e fotografiile vechi de familie. Atat de vechi incat te intrebi si tu cine sunt oare personajele care se uita la tine. Din pacate nu mai este nimeni din familia ta care sa iti dea raspunsuri despre cei cu patru generatii inainte.

Sau poate e si a bunicii, ziua in care s-a maritat cu singurul om din viata ei si au mers cu tot alaiul la studioul foto din cartierul Colentina pentru a imortaliza momentul.

Departe de orice orgoliu artistic meseriasul fotograf isi face treaba si o buna parte din neamurile mele indepartate si necunoscute ramane imprimata pe hartia foto impreuna cu moda si cu tot dichisul vremurilor de atunci.

Bunicul a luptat pe front, s-a intors bolnav de malarie si plin de decoratii. A fost telefonist si a trait pe viu povestea eroului care roade cu dintii firul de cupru pentru a intrerupe comunicatiile inamice.

Sau poate e ziua cand, la sfarsitul razboiului, cei doi buni camarazi merg impreuna la un obscur studio foto pentru o ultima amintire. Viata urmand apoi sa ii desparta, ramane doar emotia impregnata pe cartonul ceva mai mic ca palma.

A fost povestea lui si nu numai a lui.

Dupa razboi bunicul s-a facut electrician, a avut doi copii, trei nepoti si o stranepoata.

Povestile le-a luat cu el la inceputul verii, dar au ramas portretele astea ingalbenite din care nu cunosc aproape pe nimeni.
Si imaginea in care se plimba fluierand alaturi de, imi place sa cred, un bun prieten pe Calea Victoriei.

cea mai frumoasa zi

2011-06-13T05:00:00.008+03:00

care o fi ea oare? "cea mai frumoasa zi" asta de care vorbeste targul?

o fi ziua in care faci prima poza fetei pe care o indragesti. undeva departe de lume, intr-un loc frumos si cald si prea placut sa fie adevarat. iarba fosneste incet incet si nu se aude nici macar vantul. decat un zgomot permis al singurei poze miscata, cu voi doi, o poza cu verde si doua maini care se tin strans, pe care nici macar timpul nu le va desparti din acel instant.

o fi ziua in care, prin ploaia de vara, mergi cu ochelari de soare ascunzandu-ti ochii, pe poteca plina de noroi. aprinzi candela langa florile proaspat puse in ramasita petului plin cu apa. in miros de iarba umeda si ceara, poza facuta cu telefonul va fi un surogat, amintind de lucrurile minunate care au fost si de care iti este dor.

o fi ziua de aniversare a copilului tau. incantat de cadourile frumoase si felurite primite, sufla in lumanarile tortului apoi incepe in a manca pofticios din frisca. bucuria si sinceritatea lui suprinsa intr-o poza stramba cu ochi rosii.

o fi ziua in care cei mai buni prieteni se casatoresc. sunt obositi si emotionati si nerabdatori ca totul sa iasa in regula. atunci cand ai impresia ca poza ta e cea mai frumoasa dintre zecile facute, cea in care ai reusit sa surprinzi momentul magic la care iei parte.

o fi ziua cand ai iesit in parc cu catelul tau, care alearga de unul singur, fericit, alaturi de mingea lui de albastra plastic. cand se uita cu ochii mari spre tine, stand in fund si asteptand sa te joci cu el, mirat de zgomotul ochiului mare si negru care sta intre el si partenerul lui de joaca.

o fi ziua in care, la concertul pe care il asteptai de atat timp, nu ti-ai luat camera de frica sa nu fii trimis acasa si sa il ratezi. sa fii putin gelos pe presa, ca este atat de aproape de scena, insa sa iti dai seama ca declansarea ta imaginara, la melodia ta preferata a cantaretului de pe scena cu fundal rosu, face cat toate pozele vazute vreodata.

o fi ziua cand, stergand poza facuta omului care sta pe jos in coltul strazii, in mirosul dulce-patrunzator al asfaltului imbacsit de ulei de masina si mizerie, te apleci si il intrebi daca a mancat ceva astazi si ii cumperi o merdenea de la vanzatorul mirat de dupa colt.

o fi ziua reintalnirii cu batrana pe care ai pozat-o in marginea satului de langa apa, cand ii dai poza care nu a placut pretentiosilor tai amici dar care ii starneste suvoaie de lacrimi unei persone pe care de-abia o cunosti si careia ii dai o simpla poza slab compusa.

o fi ziua de toamna in care stai pe o banca ruginita din gara, cu camera de gat, rasfoind albumul cu fotografii, zambind si oftand la aducerea aminte a tuturor acestor momente pretioase, momente pe care le lasi, usor, pe banca si te urci, obosit si batran, in trenul destinat numai tie, aruncand de pe scara o ultima privire asupra vartejului de fotografii luate de vantul de pe peron, ridicate si coborate in neant.

ajuns in vagon, iti asezi palaria si paltonul, oftezi fara sa te uiti inapoi, gandind la bune si rele. vis-a-vis de tine in compartiment, un strain cu o figura atat de familiara:

"- o sa se faca foarte cald astazi! ranji cu o figura angelica."

"- asa este! gandesti tu, fascinat de privirea patrunzatoare a interlocutorului misterios.
"va suparati daca va fac o poza?"

ptiu, drace! noroc ca nu ai lasat camera pe peron!

Teoria culorii pe înţelesul tuturor.

2011-06-03T02:13:00.004+03:00

Un soare alb gălbui m-a scuipat furios afară fierbând zgomotos în spate şi clocotindu-şi părăsirea. Îndârjit scrâşneam şi eu din dinţi la el lăsând să cadă în urma mea bucăţi galben-incandescente ce se stingeau încet, trecând prin portocaliu şi roşu până îşi dădeau sufletul în negrul fumegând. Agitaţia mi s-a domolit uşor uşor dar mai luceam în culori de Marte ce-mi năşteau o tumultuoasă dorinţă de sânge. Cu ochii injectaţi de hotărâre am păstrat linia dreaptă spintecându-mi calea înainte. Când furia s-a cernut în pasiune, haosul în brutală disciplină şi răgetul în strigăte de luptă pe poteca ce-o aşterneam cu cărnuri proaspăt disecate în dospeli sanguine, existenţa îmi ardea deja în dureri tăioase şi adânci.

Am vrut atunci să miros aerul, să-mi curăţ simţurile de ultimele urme de frenezie, să închid ochii şi să simt cum stânga fiinţei mele începe să aibă aceeaşi consistenţă cu partea dreaptă. M-am lăsat să cad în prietenia indiferentă a ierburilor ce creşteau trecându-mi peste corpul lipsit de dorinţe. Dormitând în creşteri moi de frunze am stat să învăţ. Am căutat fără să mă mişc căile şi locurile, am început întâi timid şi încet apoi din ce în ce mai repede să-mi oglindesc albastrul apei în azurul cerului.

Deja nu îmi mai dau seama când goana spre adâncul din ce în ce mai tăcut al hăului lichid a început să respire prin albastrul din ce în ce mai închis al profunzimilor văzduhului. Cele două lumi se contopiră pe nebănuite într-una singură în care domneşte liniştea, în care ştim totul.

Am stat şi am savurat pios înţelepciunea până când cu un oftat, bleumarinul s-a stins în negru, iar eu, debusolat şi speriat, am ţâşnit printr-o perfidă şi subită ruptură în lumea vopsită în alb şi negru. Aici, ologit şi sărăcăcios, mă uit cum dorul de culoare îmi scrijeleşte nemilos sufletul.

Despre protectii si alte frectii

2011-05-30T23:27:00.008+03:00

Odata cu dezvoltarea industriei foto s-a dezvoltat si cea de accesorii.

Unele dintre cele mai interesante sunt cele care protejeaza camera, display-ul, obiectivul, rucsacul, fotograful, etc.

Le am pe toate.

Printre primele achizitii ale celui la inceput de drum sunt protectiile si accesoriile de curatare.

Odata cu investitia in echipament apare, in mod automat dorinta de protectie si nu neaparat cea de utilizare a acestuia.

Adica, daca tot m-am strans din toate baierele pungii, m-am imprumutat la 7 banci sa imi iau scule, m-am taiat de la saorma, de la bere cu baietii, de ce naiba mi-as asuma riscul de a le folosi atunci cand ploua, ninge, bate vantul, e praf sau ceata.

Echipamentul scump trebuie protejat aidoma unui prunc care face primii pasi in viata.

Pericole sunt la tot pasul si in geanta foto trebuie inghesuit in mod obligatoriu peste obiectivul scump de 2000 de euro un filtru UV, un ciob de sticla ordinar capabil sa bage reflexii nedorite la greu, dar foarte rezistent la zgarieturi si praf.

Basca mai tarziu cand ma voi plictisi de carat scula de minim un kilogram la gat, cand il voi vinde ma voi putea fali si spune ca a avut, chiar din prima zi un filtru menit sa proteje fecioria lentilei frontale.

Apoi imi voi pune obligatoriu protectie pe ecran, dar nu una ci doua-trei de-odata pentru ca echipamentul e scump si protectia trebuie si ea protejata.

La pasul urmator voi monta pe body-ul scump de peste 2000 Euro ceea ce baietii de marketing ai diverselor companii numesc "camera armor". O inventie din cauciuc lipicios si negru care imi va rapi orice placere tactila de a interactiona cu echipamentul, dar care imi va da increderea ca daca scapa pe jos din mainile mele talambe si neindemanatice, el va fi protejat si va ramane intreg pentru a putea fi adus inapoi acasa si depus la loc de cinste in vitrina.

Nu voi risca sa plec de-acasa nici pentru doua ore chiar daca prognoza spune senin pe toata saptamana fara absolut indispensabila husa de protectie pentru DSLR. Oricand poate incepe o ploaie cu broaste si corpul delicat si gingas al echipamentului meu scump trebuie protejat ca un astronaut pe Marte.

Ziua cea mare. Prima.

Inghesui in geanta echipamentul, o burdusesc de protectii, imi fac curaj si ies afara.

Sunt 40 de grade la umbra, pasesc pe asfaltul lipicios tarand dupa mine voluminoasa geanta. O vad: gingasa faptura a verii se misca vaporoasa prin jungla de asfalt si beton, imi trebuie un cadru in contralumina ca sa il pun pe site sa ma falesc.

Cu mainile tremurande de emotie trag husa de pe geanta, scot lacatelul ce leaga cele doua cheite de la fermoar, bag mana dupa camera o pipai, incerc sa imi dau seama unde dracu' e butonu' de pornit, il gasesc pun camera la ochi, protectia cu capac a displayului imi stalceste obrazul, degetele mi se inclesteaza pe cauciucul siliconat, montez in pripa parasolarul obiectivului (e bun si el, protejeaza la accidente obiectivul), scot capacul, o raza de soare ce cade prost pe filtrul UV imi face zdrente retina, reusesc cu greu sa focalizez, iar superba blonda da pur-si-simplu coltul.

Pe asta nu vreau s-o ratez imi zic in gand si largesc pasul. Trebuie sa o ajung din urma.

Deasupra mea, destinul se deruleaza independent de dorintele mele fotografice: tanti Mioara de la trei uda muscatele. De vreo doua saptamani mana ii tremura bine dar tot amana mersul la medic pentru a doua zi de la incasarea pensiei. Un gest necugetat si din stropitoarea-i rosie de tabla se revarsa peste mine o cantitate insemnata de lichid, incerc sa eschivez dar este prea tarziu. Bestia umeda loveste din plin echipamentul scump. Fluidul se prelinge pe corpul lui plapand dar bine protejat.

Stiu, stiu ca va rezista, da-o naibii de poza, de blonda, de tot.

Ma retrag intr-un gang, din geanta-mi se revarsa servetele imbibate cu tot felul de solutii.

Le scot, o tamponez, bag pompe, bag microfibra, frec, racai, suflu, e luna. Gata, a scapat.

Ce naiba mi-o fi trebuit blonda, nu puteam sa fac un peisaj, un macro, ceva mai putin riscant?

Ies din gang hotarat sa pun in aplicare planul B, deci la macro imi zic!

Tanti e tot sus la etaj, uda in continuare muscatele.
Ghiveciul ma loveste in teasta nemilos.

Cad lat tinandu-le pe toate strans la piept, se face intuneric, e frig...mai apuc doar sa imi spun: fotografia asta e a naibii de riscanta, de ce nu mi-oi fi luat eu de acasa si casca de ciclist?

In jurul meu aud voci, acum e intuneric bezna, printre zgomotul pasilor pe asfalt se aude infundat o sirena...apoi nimic...nimic.

Sunt 40 de grade la umbra.

Mare, mic, nimic.

2011-05-30T00:00:00.000+03:00

Sunt deja suficienţi ani de când pasu-mi sprinten pipăia în coborâre jepii mici. Plecasem la fotografiat pe munte, mândru şi de rucsacul meu nou pe atunci despre care cu căutată emfază spuneam că pot să cad de la trei sute de metri că aparatura foto nu va păţi nimic în aşa rucsac. E drept că aştia de la Kata cam aşa îi construiesc, este mai greu gol decât plin, dar dacă trece bulldozer-ul peste tine aparatura scapă. Şi aveam la mine în cârcă obiectiv tele, obiectiv grandangular, obiectiv macro (ăla de o sută de la Canon, foarte bună piesă... ulterior complet inutilă), declanşator cu intervalometru că poate vreau să-mi fac singur poze călărind capra neagră, filtru d-ăla, filtru din celălalt, încă un filtru nu mai ştiu cum, trepied de cinci kile jumate de cari la el în loc să te duci la sală să tragi de fiare pe principiul sănătos că trepiedul greu e stabil şi nu iese poza tremurată. Şi mai aveam şi bliţ extern şi încă o sută de căcaturi care mai de care mai indispensabile atunci când cobori pe jepii mici să faci poze.

Că peisaju' dragilor, peisaju' e baza. Ce nevoie ai să te mai chinui tu să-ţi pui la lucru simţul estetic când a făcut natura cum era mai bine şi tu poţi să fi doar nătâng copiator. Dacă ai aparat foto Minolta poţi să-ţi şi zici omu' de la Minolta. Şi ies copiile una dupa alta. Apus de soare cu vârf de munte, vârf de munte cu apus de soare şi nor mic, apus de soare cu macro pe floricică albastră, să te îneci într-o nebunie de frumos şi să mori într-un orgasm nesfârşit nu alta. Pentru cel mai harnic, viteaz şi desigur, creativ, poate varia apusul cu răsăritul. Va avea parte de o diversitate tulburătoare de copii dupa natură.

Măi, dar nu mă mai lăsaţi să divaghez aiurea că ăsta-i deja alt subiect. Şi iaca-aşa sprinţar eu tropăiam în coborâre împins de hardughia de şaişpe kile din spate şi de singura lege pe care nu o încalcă nimeni în ţara asta şi anume legea gravitaţiei. Şi am ajuns înapoi jos de unde am plecat debordând de fericirea facerii de poze pe munte şi că sunt încă viu chiar dacă cu pantalonii rupţi în cur de la o piatră pe care în loc să o sar am încălecat-o frenetic.

Au trecut aşa deodată nişte ani de atunci şi pozele alea nici că mai ştiu ce-i cu ele şi nici că mai contează…cred că le-am şters. Şi am ajuns la concluzia că degeaba car atâta tehnică foto după mine ca până la urmă tot un aparat şi un obiectiv să folosesc. Şi dupa încă fo doi ani în care cu un un deselere mare şi un obiectiv enorm încercam să surprind baba la zid, omu' şters în mers, sau caii din Dobrogea în poziţie tăvălită sau cât mai schimonosită şi văzând eu că dacă duc ditamai hardughia la ochi, tot subiectu’ că-i viu sau neviu, că-i direct sau reflectat sau că nici nu ne pasă cum e, face ochii mari şi ori fuge ori îşi dezlipeşte din gură întrebarea “…de la ce ziar sunteţi?” am ajuns singur şi fără cine ştie ce ajutor la concluzia că e mare aparatul ăsta deselere, e mare şi se vede şi fuge baba ţuşti de la zid speriată. Şi în concluzia asta bolborosea până s-a facut ditamai bulbucul şi ideea că-mi trebuie un aparat mai mic.

Căci dacă stai să te gândeşti în linişte, cu aparatul mic eşti ca şi aerul, ca şi vântul, ca şi fulgii de păpădie. Nimeni nu te vede. Adică toată lumea te vede dar nimănui nu-i pasă că eşti. Şi eu nu vreau să am subiectul holbat la aparat sau rânjit sau jumatate ieşit din cadru pe motiv de fugă din imagine. Vreau să fiu acolo ca şi când nu sunt acolo, un fel de ninja fotografic. Fac spuf şi dispar. Sau apar…în fine…dacă fac fups. Că aşa am văzut la ăştia buni şi la HaşCeBeu, că ei aveau aparat mic şi tăcut. Şi făceau mare şi strigător de suferi de plăcere când te uiţi acuma ce au făcut ei mare cu aparatul mic.

Şi pe firul ăsta gândind eu într-o zi tocmai bună de gândit aşa, m-am luminat dintr-o dată şi după ce am stins veioza de mi-o aprinsesem în ochi am zis: DA! Şi era un da bogat şi plin de detalii în care apărea clar soluţia care îmi povestea că dacă acum nişte ani eu căram zecile de kile de aparatură ca să fac un apus de soare glorios de imbecil, iar apoi căram mai puţin dar suficient cât să ţintuiesc o babă anostă la zid şi în continuare am ajuns la un aparat şi un obiectiv de parcă îmi doresc să compensez altceva, ţinând cont că ăia bunii aveau doar un range-finder pe care-l mânuieşti cu o singură mână, eu ca să fiu şi mai bun cu ce să ies la pozat? Păi e simplu. Cu nimic. Nimicul este mai puţin decât ăla cel mai mic. Şi eu cu nimic voi putea face tot.

Cat de simplu era de fapt şi eu orbecăiam în ignoranţă. Şi cât de mult îmi vor mulţumi firmele de tehnică foto pentru această concluzie. Însă după zicala “Fă-mă Doamne sfânt, dar totuşi mai lasă-mă puţin…” o să mai exist o vreme târând după mine hardughia ce-o să-mi împrăştie babe speriate, cai enervaţi, copii debusolati şi portrete lăbărţate.

fainart

2011-05-28T23:46:00.000+03:00

la un moment dat ma atacasem putin ca eu nu aveam nici o fotografie "fine-art". ma tot uitam pe situri la diversi fotografi si invidia crestea ca aluatul cu drojdie. de bere. ma gandeam cat de prost sa fiu, sa nu am si eu un "fainart" din asta.

am facut in final o poza dar care parca "putea" mai mult. atunci m-am gandit sa ii spun "fainart conseptual". am fost mandru. de atunci tot fac diverse opere de arta, care mai de care mai bune si mai variate ca stil:

"aerial nude macro" - picioruse epilate de broasca, surprinse din elicoptere de jucarie

"paranormal pinhole" - (a nu se confunda cu gloryhole photography, aviz mustaciosilor) atat am de spus: google: ildiko prosop otv

"humorous wildlife/domesticated animals" - cu toate ca s-ar crede ca aici includem fotografierea de taurasi, din contra, aceasta categorie fotografica include godacii alcolisti care fotografiaza in mod burst... poze din expozitii.

"forensic stock photography" - locatia folosita cel mai frecvent este ferma de pui nascuti vii de la maglavith, unde ouale lipsesc cu abnegatie

"ultraviolet underwater timelapse" sau expunerea lunga a razelor lunii in baltoaca din curtea scolii

"macabre street architecture" - pandirea caderii tencuielii de pe cladirele ros-bulinate peste babutzele trecute de peretele scorojit

"still-life abstract wedding" - cand djul combina robot-dance cu gaina si cu pinguinul iar nuntasii sunt manelisto-hipsteri

"fashion glam photojurnalism" - documentarea culorilor apartinand pranzurilor modelelor bulimico-anorexice

atasez ultima mea opera:

categoria: fainart
subcategoria: absurd nude black/toes

Despre campuri si dialoguri intrerupte

2011-05-21T14:37:00.003+03:00

Se dau trei vaci la limita vizibilitatii, islazul verde comunal si doua porti de fotbal plus un fotograf dornic.
Se foloseste ceata existenta impreuna cu resturile organice si anorganice aduse de vant pe pajiste, cu rol de vibrare a suprafetei dominante.
Se transforma in alb-negru.

In incercarea de a evita cliseul cad direct in el.
Trebuie sa imi fac cliseele mele, sa trec prin toate fazele ca sa ma pot uita apoi in urma.

Savurez lent momentul ca pe o bomboana fondanta intr-o zi lenesa de duminica. Fara regrete. Cu un vag sentiment de automultumire.
Mi-a reusit. Marele avantaj al cliseelor este acela ca, in general, ele ies fara prea mare efort si aduc satisfactie imediata.

In restul timpului sunt chinuit de tot felul de indoieli care invariabil ma macina.
Campul cu vacile lui intreup acest dialog surd cu mine insumi.
Reusita cliseului este aducatoare de liniste.

‎5 reactii adverse la folosirea incorecta a "miscarii prin stergere"

2011-05-20T21:46:00.000+03:00

1. anxietate paroxixtica: cand trebuie sa faci o scena banala si ordinara mai interesanta cu orice pret - norma de poze la kilogram trebuie indeplinita

2. reactii adverse: cand esti prea praf tehnic sa stii sa setezi aparatul corect - shutter mode crezi ca este un zbor spre waikiki

3. altzheimmehr: cand babele au plecat si zidul a ramas si colegul de fotografiere e disponibil - bonus 3 vieti daca are culori complementare pe el

4. tulburari de hipotalamus: cand ai impresia ca daca stranuti si declansezi in acelasi timp.. faci fineart - nu ai nici servetel cu tine, dar ai maneci lungi

5. senzatii de greata si balonare: cand ii provoci privitorului vertige nelansand nici un element nemiscat in cadru

raison d'etre

2011-03-01T14:07:00.000+02:00

lucrurile stau asa:

aceste entryuri nu reprezinta decat aberatiile autorilor care nu sunt (momentan... insa asteptam) pe lista de plata a nici unui furnizor echipamente foto, magazin de dulciuri, sexshoape sau workshopuri semiobscure. nu vindem nimic, nu promovam nimic, nu endorsam nimic, nu va indoctrinam cu nimic, nu spalam creiere sau picioare. adica inca mai avem o coloana vertebrala si ni se cam rupe in paispe, cu bunul simt aferent.

- daca ne criticati si ne faceti de cacao pe buna dreptate, o sa va multumim. daca o sa ne spuneti ca pozele noastre sunt praf si pulbere si o sa argumentati, o sa va multumim din nou.

- daca ne spuneti insa ca pozele noastre din picasa cu copilul, bunica, purcelul si catzelul sunt praf, s-ar putea sa avem o problema. daca va luati de noi ca suntem slabi grasi ochelaristi fumatori afemeiati betivi agramati s-ar putea sa nu va publicam comentariul si sa radem de dumneavoastra la o bere.

asa ca aveti decenta de argumenta. e greu. si iata cum, cu un simplu rand am taiat jumatate din populatia fotobloguitoare.

de ce suntem mai tari si mai inteligenti decat restul? pai.... nu suntem.

suntem sigur mai prostuti decat multi dintre voi. dar avem ceva interesant ce incepe sa lipseasca foarte mult in ultimul timp: bunul simt.

ar trebui sa ne cititi? nu neaparat. doar daca vreti si aveti timp. acest blog este mai mult pentru noi.

ar trebui sa dati cu replyul? toata lumea este invitata, ori ca autor ori cu un comentariu. vom publica tot, in limita decentei si a bunului simt.

raison d'etre? nu e usor, dar cred ca e vorba de comunicare, de prieteni, de idei, de bun simt, de frumusete, de arta si nu in ultimul rand de fotografie. un potpourri elegant.

<doamnelor si domnilor, trenul accelerat 513 pleaca in 5 minute de la linia 5>

<va multumim>